Într-un articol științific[i] care revizuiește sistematic literatura de specialitate cu privire la simptomele de traumă ce se manifestă în mediul școlar, Michelle Perfect (Profesor de psihologia școlarului la Universitatea din Arizona, SUA), împreună cu colegii săi, prezintă extensiv semnele și simptomele de traumă identificate în literatura psihologică din ultimii 25 ani, semne și simptome ce se manifestă la școală și/sau în legătură cu procesul de educație.
Recent, tot mai mulți experți trec de la a considera trauma ca fiind evenimentul amenințător declanșator către înțelegerea faptului că trauma este mai degrabă răspunsul interior al unei persoane care trece prin adversitate. De ce? Pentru că evenimentul singur nu definește rezultatul, ci o dinamică complexă dintre eveniment și capacitățile și resursele de a face față ale persoanei în cauză definesc răspunsul (vezi și cartea Dianei Vasile, Anatomia traumei, editura Bookzone, 2024). Iar oamenii care trec prin evenimente adverse similare pot dezvolta diferite răspunsuri interioare și diferite simptome.
Lista simptomelor de stres traumatic e lungă și poate include, printre altele: iritabilitate, tulburări în nivelul energetic al organismului (fie exces: agitație, hipervigilență, hiperactivitate; fie deficit: apatie, depresie, colaps), frică și anxietate, dificultăți de concentrare, lipsă de reglare fizică și emoțională, agresivitate direcționată către sine și/sau către alții, simptome disociative, somatizare, coșmaruri și tulburări de somn, amorțire emoțională, evitarea situațiilor care pot acționa ca declanșatori ai reexperimentării emoționale traumatice, probleme comportamentale.
Cercetătorii au pus în evidență diferențe structurale și funcționale în multiple arii ale creierului și sistemului nervos ale copiilor expuși la experiențe adverse: sistemul limbic, cortexul cerebral, cortexul prefrontal, sistemul nervos simpatic.
Deficitele de funcționare ale acestor copii (cu privire la memorie, atenție, capacitatea de reglare, controlul impulsurilor etc.) corespund ariilor afectate din creier.
Studiul din articolul citat s-a concentrat pe 3 domenii de funcționare legate în mod direct de aderarea și performanța educațională: funcționarea cognitivă, funcționarea academică și funcționarea socio-emoționalo-comportamentală.
Rezultatele a numeroase studii citate în articol arată clar că expunerea la traumă poate rezulta în afectarea funcționării cognitive, în domenii precum inteligența, atenția, diferite arii ale memoriei, limbajul și abilitatea verbală.
În ceea ce privește funcționarea academică, review-ul concluzionează că expunerea la traumă se asociază cu rezultate mai slabe la testele standardizate, dificultăți de învățare, note mai mici, vocabular mai sărac, în general performanță academică mai scăzută. În plus, studiile incluse în review au mai arătat corelații între traumă și probleme de disciplină la școală, numărul de absențe, repetarea cel puțin a unei clase, dar și implicare scăzută în procesul de învățare.
Funcționarea socio-emoționalo-comportamentală a fost cel de-al treilea domeniu vizat de sinteza acestui studiu. Și aici rezultatele arată corelație între expunerea la traumă și simptome de externalizare (comportamente disruptive, agresivitate, hiperactivitate, comportamente sfidătoare și opoziționale) sau simptome de internalizare (depresie, anxietate, comportamente de retragere, tendința de disociere și stimă de sine scăzută).
Închei cu o invitație la reflecție pentru noi toți: în societatea românească actuală, curentul general de opinie tinde să arate cu degetul către elevii care au astfel de simptome, către părinții lor și/sau către profesorii care se străduiesc să-i instruiască. Observăm totuși că blamarea și rușinarea nu rezolvă în niciun caz problema. Poate chiar o agravează, declanșând în cei expuși la traumă un nou val de reexperimentare a fricii și rușinii.
În mine se naște tristețe și frustrare: mă întreb cât timp ne va mai lua până să vedem realitatea faptului că situațiile de viață complexe necesită instrumente complexe. Arătatul cu degetul nu ne va conduce către echilibru, nici nu le va reda copiilor motivația pentru învățare, capacitatea de a participa activ, echilibrat și implicat în propriul lor proces educațional.
Nu putem aștepta schimbarea de la copiii traumatizați și familiile lor. Nu putem cere celor afectați de sărăcie, marginalizare, discriminare, violență, abuz, abandon și neglijare etc. să-și găsească singuri drumul înapoi spre echilibru.
Nu putem aștepta rezolvarea problemei nici de la profesori, de cele mai multe ori plătiți mult sub nivelul de confort, adesea expuși surmenajului profesional și lipsei de respect din partea societății, lipsiți de informații și antrenamente adecvate pe tema gestionării copiilor și clasei afectate de traumă.
Soluția nu poate fi decât sistemică, implicând pe toți aceia ce formează sistemul de educație. Așa cum se arată și în articolul citat, există un imperativ tot mai urgent de a deveni conștienți de prevalența uriașă a traumei și rezultatele pe care aceasta le presupune în viața celor afectați și a tuturor celor din jurul lor.
[i] Perfect, M.M., Turley, M.R., John S. Carlson, J.S. (2016). School-Related Outcomes of Traumatic Event Exposure and Traumatic Stress Symptoms in Students: A Systematic Review of Research from 1990 to 2015. School Mental Health, 8(1), 7–43. doi:10.1007/s12310-016-9175-2